Arta in Grecia antica

Începuturi

Chiar şi înainte de sosirea primilor greci în zonă, Insulele Ciclade din Marea Egee produceau opere de artă remarcabil de fin echilibrate şi statuete albe, din marmură. Sculptura semiabstractă din secolul XX este marcată de asemănarea cu cea antică.
O influenţă de lungă durată a avut civilizaţia minoiană din Creta. Frescele luminoase, decorative, ale cretanilor, olăritul şi podoabele metalice au fost adoptate şi imitate de populaţii vorbitoare de limba greacă, care s-au aşezat pe pământul grecesc în aproximativ secolul XX î.Hr. În zilele noastre, această civilizaţie se numeşte miceniană, după un oraş din nordul Greciei, Micene, unde au fost descoperite măşti de aur care acopereau feţele conducătorilor sau regilor morţi.
Micenienii erau mai războinici decât cretanii şi curând au ajuns să-şi dezvolte un stil propriu, cu reprezentări ale războiului şi ale scenelor de vânătoare, care erau desenate şi imprimate pe cupe de aur sau pe săbii de bronz. Clădirile care au supravieţuit sunt cavouri mari şi mari citadele, cum ar fi cele din Micene şi Tirint, compuse din blocuri masive de piatră care erau aşezate laolaltă.

Umanizarea artei

După destrămarea societăţii miceniene care a avut loc în secolul al XII-lea î.Hr., a urmat o lungă eră neagră de agitaţie şi de emigrări în masă. Acestea au dat naştere unei societăţi diferite (de cetate-stat) şi unui tip de artă intens umanizată, pe care mare parte a oamenilor o asociază grecilor. Trăsătura ei distinctivă se datorează mult religiei greceşti, care reprezenta zeii şi zeiţele drept fiinţe umane superdotate. Ca urmare, era normal ca arta greacă să se concentreze asupra figurii umane, fie că reprezenta un zeu umanizat, fie o fiinţă asemănătoare zeilor.
Dintre reprezentările artistice practicate de greci, sculptura este cea mai bine reprezentată, mai ales din cauza faptului că picturile lor nu au supravieţuit peste timp. Sculptura de mari dimensiuni şi de mari ambiţii (sculptura monumentală) s-a dezvoltat doar târziu, în secolul VII î.Hr., fiind probabil inspirată de contactele cu Egiptul. Prima perioadă a sculpturii greceşti, cunoscută ca perioada arhaică, a durat cam până în anul 480 î.Hr. Tipurile ei caracteristice au fost nudul unui tânăr, în poziţie verticală, şi fecioara îmbrăcată, ambele sculpturi fiind reprezentate cu un zâmbet larg (evident o convenţie fixă) pe faţă, care astăzi pare ciudat, "un zâmbet arhaic".

Animată şi vie

Într-un timp surprinzător de scurt, aceste personaje au devenit realiste şi veridice, încetând să devină obiecte, ca un stâlp, cu intenţia de a fi admirate doar din faţă. Redarea convenţională a corpului (kouros) a fost înlocuită cu una mai detaliată şi de mare acurateţe în ce priveşte musculatura, în timp ce îmbrăcămintea purtată s-a sculptat cu tot mai multă măiestrie.
Perioada clasică, care a durat cam din anul 480 î.Hr. până în anul 323 î.Hr., este deseori privită ca o culme a realizărilor artistice greceşti. Inovaţiile în sculptură au început să apară tot mai rapid, personajele în poziţie verticală au făcut loc personajelor surprinse într-o varietate de poziţii naturale, cum ar fi "Suliţaşul" (Doriphorus) şi Apollo cu braţul întins din Templul lui Zeus din Olympia, ale căror forme par să fie dictate de originea lor, dintr-o lespede de marmură, în poziţie verticală.

Inovaţii

Inovări similare s-au produs şi în sculptura basoreliefurilor (sculpturi realizate astfel încât personajele ies dintr-un fundal dar nu sunt separate de acesta) şi în ansamblurile statuare din bronz.
Multe capodopere ale sculpturii clasice au dispărut de mult şi sunt cunoscute azi doar după nume. Printre acestea se află şi două mari statui ale lui Zeus şi Atena create de maestrul atenian Fidias. Cea mai mare parte a lucrărilor în marmură care au supravieţuit nu au fost create pentru contemplarea individuală, ci au fost gândite pentru a face parte din decorarea, de ansamblu, a unui templu (mai ales basoreliefurile care le înconjurau şi sculpturile individuale plasate în interiorul unui fronton triunghiular la fiecare capăt al clădirii).
Sculptura, pictura şi arhitectura au fost astfel combinate încât să creeze temple somptuoase şi locuri pline de culoare, mult mai colorate decât ne imaginăm, deoarece statuile greceşti, care astăzi par a fi o artă atât de sobră, erau de fapt pictate complet şi erau echipate cu tot felul de podoabe, ca de exemplu ochi aplicaţi care probabil le confereau o aparenţă strălucitoare, uşor exotică.

Parthenonul

Reliefurile clasice cele mai frumoase şi sculpturile din fronton făceau parte din templul atenian Parthenos, mai bine cunoscut sub numele de Parthenon. Cele mai multe sculpturi aparţin colecţiei Elgin şi se găsesc în British Museum din Londra, însă Parthenonul însuşi supravieţuieşte ca o ruină nobilă.
Parthenonul este cel mai mare dintr-o serie de temple situate pe Acropolis (citadelă), în Atena. Toate aceste temple au fost înălţate în a doua jumătate a secolului V î.Hr. (culme a perioadei clasice) pentru a înlocui clădirile distruse din timpul războaielor medice. Pe lângă Parthenon, pe Acropolis se mai află şi mai micul templu al lui Atena Nike, Erecteum, cu cariatidele lui distinctive (stâlpi sculptaţi sub formă de femei) şi o mare poartă de intrare, numită Propylea.
Pericle, omul de stat atenian, a pus în aplicare acest program ambiţios al construirii de clădiri. Lucrările de construcţie au fost supravegheate de Fidias, care a creat şi colosala statuie a Atenei, de mult pierdută, dar care pe vremuri a fost plasată în interiorul Parthenonului. Arhitecţii Parthenonului propriu-zis au fost Callicratis şi Ictimus; se cunosc puţine despre ei, în ciuda faptului că Ictimus a mai proiectat încă un templu splendid, care se mai găseşte, şi azi, în localitatea Basse din Arcadia.

Un stil simplu

Elementele unui templu grecesc sunt remarcabil de simple. Clădiri, ca Parthenonul, constau dintr-o structură rectangulară, înconjurată de coloane şi împodobită cu un acoperiş înălţat în pantă. Diferenţele de detalii de pe columne şi ariile de deasupra lor defineau stilul arhitectural din care proveneau: simplitate, masivitate, pentru stilul doric, cu capitoliile mari şi capătul columnei ca un sul, pentru stilul ionic, iar cel corintian având în capătul columnelor o acantă decorată cu frunze sculptate.
Marile realizări ale arhitecturii greceşti nu s-au datorat doar cunoştinţelor tehnice, ci ele au rezultat dintr-un simţ deosebit al proporţiilor şi o conştientizare acută, vizuală; un exemplu caracteristic era obiceiul grecesc de a decora coloanele astfel încât să fie uşor bombate la mijloc, ceea ce compensa iluzia de concavitate (curbura spre interior) dată de o coloană perfect verticală, atunci când era privită de la distanţă.

Arta greacă a olăritului


Pictura grecească s-a păstrat până în zilele noastre doar pe vase care erau fabricate în cantităţi imense, cu scopul de a păstra vinul şi uleiul pentru uz casnic sau pentru export. Scenele de pe vase reprezintă una din sursele principale de informare despre felul de viaţă grecesc. Acestea au apărut pentru prima dată (aproximativ 600 î.Hr.) în stilul ilustrării negre, prin care obiectele erau pictate cu siluete negre pe fundalul roşu, natural, al vasului. Detaliile interne (de exemplu ochii pe o faţă complet neagră) trebuiau să fie scobite până la materialul roşu de bază. Cam din 530 î.Hr., pictorii au început să lucreze în aşa numita tehnică a ilustrării în roşu, adică tehnică opusă celei dinainte, colorând în negru fundalul, lăsând personajele în culoarea naturală a vasului şi pictând detaliile interne ale acestora. Ambele metode prezentau avantaje, dar niciuna nu se asemăna cu picturile realizate liber, pe fundalul alb al "lekythos", o urnă elegantă, relativ rară, care era cel mai adesea utilizată în scopuri funerare.